Din fortăreața mea scriu. O fortăreață în culorile curcubeului, unde eu nu fac o excepție. Pierdută în paleta azurie, doar maiou-mi verde se mai evidențiază.
Intru în acea sferă asfixiantă și mă pierd printre sutele de ochelari, menite să le probez. Mă furișez, analizînd fiecare linie, formă, culoare… Sunt dornică de mîngîierea soarelui, dar îmi iau suzeta, pardon, protecția. Caut ochelari mari – mască împotriva măștii, pledînd pentru un scut care-mi va proteja visele, gîndurile și privirile de la celelalte perechi volatile de plastic, ce se pierd, plutind ca prin ceață. Inconștient, îmi simt protecția sub formă de echipament bombat. Mă privesc și văd o drozofilă, ce-și bîzîie prezența mută. Stele, inimi, vise colorate-n roz și toate iau forma ochelarilor, formînd un zid între mine și soare sau un separeu doar pentru mine și soare.
Continui să scriu. Dar scriu forțat, sec – organul pulsativ și roș mi-a fost strivit de ritmul cha-cha, generînd perturbații în transportarea oxigenului, provocînd un atac de nebunie (dar) inhibat de mîndrie. La urma urmei, cui ce-i pasă ?! Mă fură lumina fluorescentă, iar muzica îmi plînge durerea și amărăciunea.
Intru-n spațiul oglinzilor și încerc să-mi analizez fobiile. Cică n-au mai rămas multe… Doar, din fortăreața mea scriu. Iar aici mă simt o prizonieră liberă. Sunt încarcerată în propria-mi temniță, dătătoare de libertate.
Mă sprijin de un nor și-mi întind fața spre soare, iar el nu se supără că port ochelari. Din contra, zîmbește, amuzat de forma și dimensiunea acestora. Îmi sărută pistruii și-mi mulțumește pentru sinceritate, dar îmi zice să cobor, susținînd că nu-i momentul potrivit. Cred în razele soarelui. Și în jocul sub egida acestuia. Și orbii cei mai orbi vor vedea. Și 3 litere va ști/aprecia. Cîndva…
Îmi învălui zîmbetul naiv în maiou-mi verde și mă pregătesc pentru somnic.
E tîrziu. E frig. Mi-e cald.